Corina Creţu

S-a scris de multe ori în presa despre traseul de succes al unei tinere jurnaliste dispusă la orice fel de „sacrificii” pentru a-şi clădi o carieră de succes.  În memoriile sale, adunate sub titlu „Între linii”, graficianul Eugen Mihăescu, fost consilier la Cotroceniul lui Iliescu, surprinde generos pe parcursul câtorva pagini, ascensiunea fulminantă a unei ziariste. Una plecată de la „Cronica Română” a lui Horia Alexandrescu şi ajunsă în prezent pe culmile Parlamentului European, acolo unde gestionează probleme de politică externă, în special cele pe relaţia Washington-Bruxelles.

Culmea, din capitala Americii începe şi povestea lui Mihăescu care povesteşte că a întâlnit-o pe Corina Creţu în delegaţia care îl însoţea Iliescu într-o vizită la Muzeul Holocaustului. Mihăescu se afla în compania scriitorului Dinu Săraru şi a lui jurnalistului Adrian Riza. De aceştia s-a apropiat o tânără care i-a fost prezentată dreptul jurnalista Corina Creţu de la „Cronica Română” care s-a lăudat la aceştia că are un interviu  cu preşedintele de atunci al SUA, Bill Clinton. Sceptic la început, Mihăescu s-a convins într-adevărat că jurnalista a reuşit să smulgă o declaraţie de la Bill Clinton, chiar dacă nu era un interviu în toată regulă. Acesta povesteşte că Bill Clinton ar fi spus că democraţia din România se află pe mâini bune, cu referire la Iliescu. Mihăescu a realizat imediat că o astfel de declaraţie este garanţia că SUA legitima puterea de la Bucureşti, fapt ce putea fi exploatat în presa naţională. Imediat după ce a ascultat înregistrarea de pe reportofon, Mihăescu a dus-o pe Corina Creţu direct la Iliescu,  care a fost extrem de entuziasmat. Acesta a făcut  instantaneu ca declaraţiile lui Clinton să ajungă direct la postul public de radio pentru a fi răspândite în eter.  Iniţial Corina Creţu, povesteşte fostul consilier al  lui Iliescu, a început să tremure la auzul că  Ilici vrea să-i fure munca, aceasta fiind ulterior liniştită în schimbul unei vorbe bune  pe care Iliescu o va pune la Horia Alexandrescu. Autorul cărţii o descrie pe Corina Creţu ca fiind o tânără „înaltă şi nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă şi tricoul subţire”, prin care „se puteau ghici sânii fără sutien”. Acesta mai spune că privirea „uşor saşie şi asimetrică, dar impertinentă, parcă te deschidea la prohab”. Mihăescu oftează dezamăgit după această descrie amănunţită spunând că fosta ziaristă nu „mai aminteşte de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gume de mestecat, care ţi se lipeşte de deget, o scuturi şi ţi se lipeşte de toată mâna”. Timpul şi funcţiile ar fi metamorfozat-o pe tânăra Corina într-o „tanti cu mărgele” care şi-a „pierdut tot hazul”. „Atunci când am cunoscut-o, era un măr domnesc. E drept că înauntru era un vierme…”, concluzionează Mihăescu.
Sub pulpana Cotrocenilor
Fostul consilier prezidenţial povesteşte că la scurt timpul după episodul Washington, culmea, a întâlnit-o pe stradă pe jurnalistă care avea o „faţă lungă” şi o atitudine „jigărită”. Ea i-ar fi explicat rapid motivul durerii sale, fapt ce l-a determinat pe Mihăescu să o ia de mânuţă plin de remuşcări şi să o ducă la „bătrânul edecar” la Cotroceni. Asta nu înainte de a trece pe la el pe acasă pentru a lăsa nişte pungi pline de cumpărături de la „Unic”. Apoi, amândoi au sărit într-un taxi şi au demarat în trombă către dealurile Cotrocenilor. Odată ajunşi, Mihăescu nu omite a se da în spectacol vizavi de intrarea pe care o avea atunci la Iliescu, căruia i-a spus pe un ton aproape imperativ că este imperios ca tânăra care-l deservise la Washington să primească o sinecură la Cotroceni, deoarece din cauza acestuia rămăsese fără job fiind dată afară de Horia Alexandrescu. „Aşa a ajuns Corina Creţu funcţionară la Cotroceni”, îşi aminteşte autorul. Mihăescu povesteşte că, încet-încet, Corina a început să se călească înfruntând cu brio urzelile camarilei iliesciene. Împărţind serviciu, dar şi patul cu unii dintre colegii săi, superior ierarhic, ce roiau pe lângă Ilici, aceasta a reuşit să aibă o ascensiune rapidă, spune Mihăescu. „Azi se auzea că e cu Oprescu (primarul Capitalei -n.red.) şi, de fapt era cu Fulga (fostul şef al SIE -n.red.) şi tot aşa. Corina şi-a construit cariera cocoţându-se pe umerii bărbaţilor prin patul cărora a trecut”, depănează Mihăescu. El mai spune şi că naturaleţea de care dădea dovadă Corina Creţu în arivismul plin de nuanţe erotice ar fi reuşit să adoarmă chiar şi vigilenţa doamnei Nina (soţia lui Iliescu – n.red.) care ar fi primit-o chiar şi în casa lor. Aceste detalii atât de suculente despre doamna europarlamentar Corina Creţu sunt explicate câteva rânduri mai încolo când  autorul se întreabă retoric „de ce a trebuit să inventeze că la originea ascensiunii sale politice se află prietenia dintre taică-su şi Iliescu?”. Un gând frust al lui Mihăescu care după atâţia ani se simte ca profesorul părăsit de studentul său favorit. Legat de acelaşi subiect,  Ilici este descris ca un fustangiu care când vine vorba de femei „dă dracului toate principiile!”. Cu o frază aproape balzaciană în care este descrisă dragostea unui bărbat mai în vârstă faţă de o femeie mai tânără, Mihăescu se destăinuie la rândul său în legătura cu sentimentele sale faţă de Corina: „Eu, unul i-aş fi luat oricum apărarea Corinei în faţa „dinozaurilor” şi securiştilor de la preşedinţie”. Aşa îşi încheie autorul scurta povestioară despre juna pesedistă care în prezent nu pierde nicio ocazie să ofere sfaturi de etică morală şi politică.

Nicolae Bucur