Dosarul Microsoft şi miturile IT

Alexandru Pătraşcu

Alexandru Pătraşcu

Dosarul Microsft este marele scandal al momentului. Este vorba despre licenţe de utilizare a unor programe de calculator vândute la un preţ exagerat de mare, din care politicienii români care s-au perindat în diverse funcţii din Ministerul Educaţiei au primit şpagă. Această ştire arată de fapt un efect. Al corupţiei, în primul rând. Ar trebui însă să existe şi o analiză a cauzelor.

Vorbim de sute de milioane de euro cheltuiţi în principal pe licenţe pentru sistemele de operare Windows şi pentru suita de aplicaţii de birou cunoscută sub numele de Microsoft Office (adică Word, Excel, Power Point şi Outlook). Toată lumea foloseşte aceste programe. E normal să plăteşti licenţă pentru utilizarea lor. Mai greu iese în evidenţă faptul că această licenţiere plătită de statul român nu înseamnă că s-a cumpărat un produs. În realitate, din cauza politicii de marketing a companiei Microsoft, care încurajează acest tip de tranzacţie, licenţierea plătită de statul român însemna închirierea de programe, pe o perioadă limitată de timp. Cu alte cuvinte, la sfârşitul intervalului pe care se întinde acest contract, statul român pierde dreptul de utilizare a acestor programe, dacă nu-l reînnoieşte, plătind alte sute de milioane de euro. Statul român a plătit (şi probabil va mai plăti) sute de milioane de euro pentru o listă cu serii care certifică faptul că programul cu care un funcţionar trimite un mail conţinând un filmuleţ amuzant de pe YouTube unui prieten este utilizat legal. Acest tip de licenţiere nu include în preţ instalarea sau întreţinerea tehnică a acestor programe. Pentru asta se încheie contracte de mentenanţă cu diverşi furnizori de servicii. Microsoft livrează doar o listă de serii.

Cele mai multe dintre licenţele din celebrul dosar Microsoft erau destinate Ministerului Educaţiei. Aici, politica din ultimii 15 ani a fost una de încurajare făţişă a unui monopol. În programele şcolare pentru învăţământul preuniversitar nu există conceptul de “procesare de text” ci de “Word”, nu există “calcul tabelar” ci doar “Excel”, nu există “software de prezentare” ci doar “Power Point” şi, în fine, nu există “sistem de operare” ci doar “Windows”. Or, nu este deloc important cum este organizată structura de meniuri din programul Word, cu mult mai important este pentru un elev să înveţe ce înseamnă editarea unui text: pargrafe, stiluri, fonturi etc. Asta nu numai pentru că există pe piaţă multe alternative la omniprezentul Word, dar şi pentru că nu se ştie dacă, în viitor, Word va mai fi sau nu soluţia cea mai folosită pentru editarea de text. Învăţământul românesc ignoră faptul că produsele Microsoft sunt tot mai concurate de sistemele Apple. De exemplu, acest articol nu este scris în Word, ci într-un program care se numeşte Pages şi care nu rulează sub sistemul de operare Windows, ci sub Mac OSX.

Tinerii noştri pleacă de pe băncile liceului cu un handicap: ei ştiu să utilizeze Word şi au mari dificultăţi în a se adapta chiar şi unei versiuni mai noi a acestui program, ce să mai vorbim de un altul, diferit. Sigur, nu vorbim în acest caz de absolvenţii unui profil de informatică, ci despre cei mulţi de la celelalte profile, care trebuie să ştie să utilizeze un calculator la nivelul cel mai elementar. Exemplele de acest gen pot continua, până la alcătuirea unei cărţi pe această temă. Esenţa este că sistemul de învăţământ din România este un client captiv al lui Microsoft, exact în acelaşi fel în care un sat izolat din munţi este clientul captiv al unui singur operator de cablu TV, sau de energie electrică. Dar asta în condiţiile în care alternativele la Microsoft sunt numeroase şi perfect accesibile.

O alternativă pentru domeniul public este înlocuirea în multe instituţii a produselor Microsoft cu programe open-source. Există sistemul de operare Linux, care este complet gratuit. Iar bonusul este generos, acest sistem de operare nu este afectat de viruşi. Cum? Am fi putut să nu plătim sute de milioane de euro pentru închirierea de licenţe şi să folosim în loc produse gratuite? Adică fără să plătim vreun ban public? Răspunsul este: da şi nu. Da, licenţele nu ar fi costat nimic. Dar acele programe trebuie instalate şi apoi întreţinute, iar utilizatorii lor trebuie să urmeze nişte cursuri de utilizare, toate acestea costă bani. Dar chiar şi aşa, o asemenea schimbare de strategie ar însemna crearea de locuri de muncă în sectorul IT, dezvoltarea reală a unei industrii de servicii care are într-adevăr ceva util de făcut, nu să vândă doar nişte cartoane cu serii de produse.

În mod cert, Linux-ul nu este un panaceu. Nu pot fi înlocuite toate sistemele de operare Windows şi toate aplicaţiile Microsoft Office cu Linux şi Open Office. Dar există multe locuri în care această înlocuire este nu numai o soluţie de reducere a costurilor, dar e chiar necesară. Exemplul tipic este cel al marilor aplicaţii la nivel guvernamental care se ocupă de o anumită chestiune. Cum ar fi aplicaţia de la Fondul de Pensii, care foloseşte o bază de date Oracle şi terminale web pentru introducerea şi prelucrarea informaţiilor. Oracle funcţionează identic pe un server cu Windows sau pe unul cu Linux. Utilizatorii pot face exact aceleaşi lucruri folosind Internet Explorer (specific Microsoft) sau Mozilla. Ce împiedică statul român să înlocuiască scumpele licenţe Microsoft cu Linux? Cât despre aplicaţii specifice, acolo unde chiar este nevoie de ele, în zona fiscală de exemplu, dacă tot nu avem informatizare, de ce să dăm bani pe licenţe, în loc să cuplăm efectiv industria de software românească la marile proiecte guvernamentale?

Aşadar, aici nu este nicidecum vorba despre tânăra şi performanta industrie românească de IT care a fost inevitabil coruptă de rapacitatea politicienilor români. Pentru simplul fapt că industria IT, despre care se aminteşte cu admiraţie cu orice ocazie, nu are prea multă legătură cu nişte tranzacţii de cartonaşe colorate, pe care sunt înscrise serii, pentru legitimarea utilizării unor programe. Industria IT la care ne referim atât de admirativ este cea care dezvoltă programe pentru clienţii lor. Concret, programatorii români dezvoltă o aplicaţie software anume, care urmează în cele mai mici detalii cerinţele clientului. O firmă de software de acest gen nu scrie sisteme de operare şi nici suite de aplicaţii de birou.

În şcoli, mai ales în ceea ce priveşte elevii, folosirea produselor Microsoft este chiar contraindicată să rămână singura opţiune. Software-ul educaţional nu are nevoie de nici un produs Microsoft. E suficient să vă reamintiţi că sistemul de operare Android de pe smartphone-urile şi tabletele atâtor români nu este altceva decât tot o versiune de Linux. Dacă numărul licenţelor Microsoft din învăţământ ar fi măcar înjumătăţit, iar programele şcolare ar renunţa să mai fie doar nişte evanghelii Microsoft, am avea costuri mai mici şi copii mai deştepţi.

Ne place să credem că avem o industrie IT. De ce n-o folosim?