Dupa ce am postat materialul despre structura nelegitima de putere, i-am dat un telefon incantatoarei mele sotii. Dupa un schimb de dragalasenii – absolut obligatorii in circumstatele date – m-a intrebat ce am vrut sa spun in finalul materialului pe care tocmai il citise. Dat fiind faptul ca numarul de minute la care am dreptul este limitat, i-am spus ca ii voi explica in urmatorul material. Ei ii voi explica ce am vrut sa spun in acel final, iar voua va voi explica, pe larg, care-i faza cu minutele.
Despre elite
Pentru Gratzi
Intr-o lucrare a marelui critic literar Eugen Simion, „Jurnal Parizian”, am citit o chestie care m-a marcat, pe la inceputul tineretii mele. Era perioada in care incercam sa inteleg de ce nu sunt bagat in seama de contemporanii mei, in ciuda inteligentei scaparatoare, perfect etalate in barurile si „bombele” pe care le frecventam. Acolo erau locurile noastre de intalnire, o adunatura de pierde-vara, fara un leu in buzunar, cersind in dreapta si in stanga bani de o cafea, ocupam cate doua sau trei mese (de le venea barmanilor sa ne stranga de gat) si stateam cate doua-trei ore, facand parada de capacitatea noastra de a intelege lumea in care traim, de ideile noastre intru indreptarea societatii si de gagicile pe care le cuceriseram (obiecte ale fantasmelor noastre erotice si care, in cele mai multe cazuri, nici nu auzisera de noi) cu o zi inainte. Imi amintesc cu drag de toate ineptiile pe care le debitam pe atunci, cu un aer plin de importanta si cu un zambet subtire, a la Alain Delon.
Cel mai dur adversar al meu, la vremea aceea, era Gelu Teodorescu, actualul director al Bibliotecii Universitatii din Iasi. Un tanar superb, cu o statura atletica, cu un succes monstruos la femei. Il uram cu toata fiinta mea. Si nu eram singurul. Ma imprietenisem cu un tip de o inteligenta cu adevarat stralucitoare, Vasile Serban, zis „Piti”. Va dati seama ca, dincolo de alte afinitati, cel mai tare ne apropiase, fara sa ne marturisim asta vreodata, sfanta si sanatoasa invidie pe care o simteam la adresa celui care nu se multumise sa fie doar un barbat superb, ci mai era si inteligent si cu bursa de merit la facultatea de filozofie din Iasi, facultate unde, pana atunci, stralucise, ca un copil teribil al filozofiei romanesti, prietenul meu Piti.
In toate confruntarile pe care le aveam, Piti era intotdeauna de partea mea, venind cu citate, enunturi, concluzii ale unor mari ganditori ai zonei in care avea loc confruntarea. Teodorescu, care mai era si infumurat pe deasupra, avea obiceiul sa spuna ca eu fac afirmatii tampite pe care Piti le fundamenteaza stiintific. In timpul unei dispute de acest gen, eu incercam sa definesc inutilitatea culturii in productia de bunuri materiale, iar Piti, ca de obicei, imi sustinea pozitia. Printre alte argumente, Teodorescu face trimitere si la „Jurnalul” lui Eugen Simion. Mi-a fost rusine sa recunosc ca nu il citisem, asa ca am incheiat discutia cu un seniorial „hai sictir cu Simion al tau”. M-am ridicat si am plecat glont acasa, sa citesc autorul pe care tocmai il anihilasem ca argument cu acel seniorial „hai sictir”.
Acea carte a facut parte dintr-o serie mai ampla de lecturi care mi-au determinat intreg universul interior. Ca sa ma alint putin in fata ta, iubito, mi-au determinat „devenirea intru fiinta”. Nu chiar ca la Noica, dar pe aproape. „Turcii, un popor fara cultura, matura azi strazile Europei”, spunea la un moment dat Eugen Simion in „Jurnal Parizian”. Atunci am inteles cu adevarat importanta culturii, importanta elitelor in viata unui popor. De aceea, multi ani mai tarziu, am infiintat institutia pe care am denumit-o „Premiul de Excelenta in Cultura” si tot de aceea presedintele acestei institutii a fost nimeni altul decat domnul Eugen Simion.
In acest context trebuie citit finalul despre care m-ai intrebat. Este o parabola care vrea sa mobilizeze elita romaneasca la implicarea serioasa in treburile natiei. In ultimii ani, la conducerea unor institutii precum SRI, SIE, MAI au fost pusi politicieni. Acestia sunt simpli „politruci”, pentru ei libertatea personala a devenit o notiune supraevaluata, isi permit sa o ignore sau sa o calce in picioare. De aceea avem nevoie de intelectuali, de elite care sa puna lucrurile intr-o axiologie clara.
Cand am spus „Scriitor”, m-am referit la Augustin Buzura, un membru al elitei. Politrucul este George Maior, seful SRI-ului si, „intamplator”, ginerele lui Buzura. Am recurs la acest procedeu nu pentru a ma da destept, ci pentru ca promisesem ca nu voi da nume decat dupa campania electorala.
Te pup, pa, pa si te mai sun.
Despre Puscarii,
Curs practic pentru incepatori
Voi incepe acest subcapitolas printr-o sugestie facuta tuturor politicienior Romaniei:
– Domnilor, investiti in puscarii, investiti in viitorul vostru!
Dupa cum bine stiti, o campanie electorala pentru Parlament va costa intre 200 si 400 mii de euro. Banii acestia ii luati de la diversi oameni de afaceri si ii restituiti prin contracte cu statul, contracte la niste preturi uriase, preturi care cuprind plata datoriei (ca doar nu veniti cu bani de acasa), profitul afaceristului si inca ceva in plus pentru voi. Asa ca, mai devreme sau mai tarziu, veti scrie alaturi de mine la celebra revista a penitenciarului, „Mladitele Jilavei”, sau alaturi de Copos, Voiculescu si altii la nu mai putin celebra revista a penitenciarului Rahova, „Inmugurim printre zabrele”.
Sloganul „Nu va fie frica, /Ca Basescu pica” este o amagire, iar Ponta nu va da niciun decret de gratiere, nu-i sade nici in caracter, nici in interes. Va voi explica dupa alegeri de ce spun asta.
Aceste lucruri fiind clarificate, hai sa va spun ce va asteapta aici si de ce v-am adresat indemnul de mai sus.
Din telenovela de mare succes „Cu Gigi la Poarta Alba”, v-ati familiarizat cat de cat cu intrarea in institutie, cu dubele de transport detinuti si cu „Academia de fotbal Hagi”. Din aceasta lectura va veti familiariza cu penitenciarul Jilava. Voi incerca sa fiu ghidul dvs. printre celule, detinuti si gardieni. Va voi deslusi practicile detinutilor si ale gardienilor, tabuurile, trucurile si conditiile reale de detentie. Sper ca, dupa ce veti citi toate aceste lucruri, imi veti intelege demersul si veti face ceea ce trebuie pentru a ne simti cu totii aici ca o mare si fericita familie.
Lasand ironiile pentru cand ne vom intalni, voi face la inceput o descriere a stabilimentului, apoi procedurile de incarcerare, apoi repartizarea pe celule. Voi continua cu un dictionar minimal al termenilor folositi de catre locatari, pentru o mai buna orientare in peisaj. Structura etnica, insotita de mici incursiuni antropologice, va constitui un punct de reala atractie pentru voi si va veti convinge ca am devenit un adevarat Levi Strauss al puscariilor. Cat despre mancare, voi incerca sa ma ridic la nivelul unui Bogdan Teodorescu, pentru a va convinge ca merita sa introduceti stabilimentul pe harta turismului gastronomic, evident, cu niste mici investitii in produse.
Tot cu niste mici investitii in tifon, apa de la Jilava ar putea fi imbuteliata si vanduta chiar si pe piata franceza, facand Evian-ul sa isi ceara singur iesirea de pe piata. De tifon este nevoie pentru a separa larvele de libelula care curg la robinet odata cu apa.
Dar voi detaila despre toate acestea in urmatoarea postare. Va las acum sa va ocupati de candidatii vostri. Nu vreau ca perspectiva pe care v-am deschis-o sa impieteze asupra performantelor electorale. Doar trebuie sa faceti rost de bani, nu? Altfel cum sa ajungeti aici?
