Săptămâna pe care am început-o este, pentru majoritatea poporului nostru, una total creştină. Efectul a fost descris de marii teoreticieni ai marxismului – acela de obscuritate. Mintală. Iar dovada tehnică este că nimeni nu ştie despre unul dintre procesele care ar putea schimba radical ruta României; un proces al cărui final are loc, da, în chiar această săptămână. Nu, nu, nu vă grăbiţi, nu are legătură cu DNA. Este un proces al cărui ultim act se va consuma la secţia de contencios a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ). Contencios? Poate avea ceva spectaculos secţia asta? Ei bine, dacă persoanele care sunt pârâte în cauză sunt George Maior (fost director al SRI), prim-adjunctul acestuia, Florian Coldea, precum şi alţi doi ofiţeri din structura de comandă a SRI, parcă încep să se încingă microfoanele.
Impactul pe care l-ar putea avea o decizie în defavoarea pârâţilor ar avea forţa unui semnal privind relaţia statului cu SRI. Într-o viziune personală, Serviciul Român de Informaţii a câştigat o influenţă periculoasă prin supradimensionare faţă de celelalte puteri ale statului. În comparaţie cu alte state europene, România conservă o lege a siguranţei naţionale – Legea 51 – născută în anul 1991, adică o lege depăşită, în baza căreia SRI şi-a permis activităţi care au atras condamnări din partea CEDO României. Apoi, SRI este, sanchi, controlat de o comisie parlamentară, de fapt, o comisie temeinic controlată de SRI. Deci e scăpat de sub control public. Staţi aşa, să mai dau un exemplu: accesul SRI la infrastructura companiilor de comunicaţii pentru a i se asigura posibilitatea monitorizării convorbirilor, SMS-urilor etc. are ca bază legală un act normativ secret, votat de Consiliul Superior de Apărare a Ţării (CSAŢ). O lege secretă este un nonsens într-o ţară democratică. Când un stat este condus cu legi secrete care dau puteri secrete serviciilor secrete, ne luăm la revedere de la democraţie.
Cauza care s-a judecat la ÎCCJ şi a cărei pronunţare se va face în această săptămână ilustrează cu noi exemple hipertrofia SRI. Un ofiţer superior din instituţie, colonelul (azi în rezervă) Ion Dedu, a îndrăznit să producă un memoriu critic la adresa propriei conduceri. Aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor de acest gen, el fost hărţuit şi, în final, scos din sistem. Banal, nu? Da, dar hărţuirea a însemnat, între alte mizerii, şi o pedeapsă pe care foştii militari o cunosc: consemnarea la domiciliu. Să nu ai voie să pleci de acasă la ordinul şefilor de la serviciu înseamnă privare de libertate; Constituţia României protejează drepturi fundamentale, deci şi libertatea de mişcare; mai mult, prevederile legislative care permiteau pedeapsa militarilor la celebrul „bulău“ au fost schimbate şi, cu oarecare încăpăţânare, Ministerul Apărării le-a schimbat, într-un târziu, şi el pentru a elimina din practică privarea de libertate. Numai SRI a rămas, ca un stâlp neînfricat, cu prevederea în propriul regulament – până la cazul Dedu, prilej de a o şterge abia după ce i-a administrat-o acestuia. Dedu îi atacă pe cei responsabili în contencios pentru abuz. Procesul prilejuieşte expunerea altor năravuri specifice serviciului, între care unul este de-a dreptul spectaculos: Dedu a cerut interogarea celor patru conducători ai instituţiei, ceea ce Curtea a aprobat. Răspunsurile pe care cei acuzaţi de abuz le-au dat la întrebările lui Dedu au fost – surpriză! – declarate de aceiaşi ca fiind secret de serviciu, deci autorul întrebărilor n-a mai avut dreptul să afle răspunsurile. A cerut în instanţă desecretizarea, dar aberaţia a fost reconfirmată de judecător. Apoi una dintre instanţe s-a pronunţat pe fond într-un mod care ar putea fi considerat ilar dacă nu ar semnala natura inexpugnabilă a SRI: „Executarea unui act administrativ nu este o chestiune ce priveşte legalitatea emiterii acestuia […], faptul că s-a dispus că sancţiunea […] trebuie să i se aplice conform art. 33 din Legea 80/1995 […] vizează tot executarea sancţiunii şi nu legalitatea acesteia“. Cu alte cuvinte, pentru judecătorul Horaţiu Pătraşcu – autorul motivării Curţii – nelegalitatea nu contează, ceea ce contează este „executarea sancţiunii“. Mai de-a dreptul, dacă e vorba despre SRI, execuţi, nu cârteşti, frate.
Dacă rotim din nou privirea dincolo de cazul Dedu, ne reamintim obstinaţia cu care SRI a promovat cele trei legi Big Brother, deşi neconstituţionalitatea lor era atât de grosolană încât până şi un cititor de contor îşi putea da seama. Atunci am avut prilejul să admirăm armia SRI în acţiune: am văzut cum au ocupat mass-media ziarişti dintre cei mai neînfricaţi, dar şi organizaţii neguvernamentale de drepturile SRI ca să militeze pentru legile care ne vor scăpa de teama de terorişti. Dar mai important decât asta a fost semnalul pe care preşedintele Curţii Constituţionale a României (CCR) l-a lansat cu privire la presiunile făcute asupra unora dintre colegii săi judecători ca să lase ultima lege să treacă.
Din toate aceste motive spun că dacă o Curte dintre cele care până acum n-au îndrăznit să ridice fruntea împotriva unor acţiuni ilegale ale conducerii serviciului s-ar scutura de complexe, am putea avea un semnal că, în România, legea mai are o şansă să scape necălărită de SRI
Mircea Toma
