Doamnă Kovesi, cînd eraţi tînără aspirantă la conducerea lumii, undeva în Sibiul anilor ’2000 vă mai duceaţi pe la Răşinari, unde vă plăcea foarte mult, că de Snagov nu veţi fi auzit încă şi nici de Floriana Coldea, şi aţi citit (sper) în clasele primare şi cîteva poezii de Octavian Goga POETUL NEMURIRII NOASTRE, cum ar fi Munţii Noştri, Noi, Fără Ţară, şi De ce m-aţi dus de lîngă voi, de ce m-aţi dus de-acasă”, dacă nu vă recomand http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/g/octavian-goga-8zudthu/

“Published on Mar 31, 2012

„Din toate vagoanele se auzeau plânsete şi tânguieli: aşa de obicei se bocesc morţii. Nu e de mirare: îşi luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-aţi dus de lângă voi, de ce m-aţi dus de-acasă?” — Eufrosinia Kersnovskaia” https://www.youtube.com/watch?v=d32WNVIse0c

Familia mea a lăsat MORŢI în trenurile lui Miklós Horthy de Nagybánya, pentru că suntem ROMÂNI, şi nu uităm şi nu iertăm ! Să nu vă permiteţi să scuipaţi pe mormintele neamului nostru.

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

Doamna Kovesi,

La noi sunt codri verzi de brad

(Furati de mafia padurilor – au rams niste paduri amarite sa ingroape Vintu si SRIul pe Marta, si eventula Walter, si pe Ghita (Ghita care tot guitza si care a scapat deocamdata),

Şi câmpuri de mătasă;

 (Furate de mafia retrocedarilor si improprietaririlor ilegale)

„Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă.”

 (Frank Timis si cu multi altii ne pot explica, cam din ce cauza)

 Va dedicam Rugaciunea neamului nostru, poate va reveniti

Octavian Goga – Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Munţii noştri

„Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă.”
De-am închide-a Ţării poartă,
Alţii ne-ar cerşi la Poartă!

Însă Hoţii-s chiar din Ţara
Trădători la cei de-afară!
Doamne Iartă-i! Eşti în Drept!
Însă Du-i hăt în deşert!

Doamne, Dă-i la Neam unire
Şi Dă-i demnă cârmuire.
Că-i prea mult blajin şi laş
Şi supus stă la borfaşi!

O Neam românesc din Daci
Nu mai cerşi doar pozmaci
Ci Ridică-te creştin
Ca să scapi de cel Hain!

Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare…
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul…

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…