Alina Mungiu-Pippidi

Cât de descoperit trebuie să ajungă un ofiţer acoperit din presă ca să se recunoască în sfârşit că e? Dacă l-aţi văzut pe Robert Turcescu acum vreo zece ani cu Hrebenciuc sau Elena Udrea, dându-le bile negre, şi l-aţi mai văzut recent, ca un căţeluş cu ea în studio sau ca un câine rău muşcând din Dacian Cioloş, un om perfect onorabil, că el era vânatul ordonat pe ziua aceea, mai aveţi nevoie de livret, stat de plată, confesiune dostoievskiană? Chiar nu aţi remarcat că eu nu mă mai duc la emisiunea lui? Oare de ce? Nu mai departe de săptămâna trecută îi citam numele în contextul operaţiei de kompromat la adresa lui Klaus Johannis/GTZ/Germania, aşa cum acum două săptămâni citam alte două nume. Mai am nume destule, că e destul să vezi ce fac, nu e nevoie de business card cu 007, dar nu mai e nevoie că e destul să vă uitaţi cum se pronunţă ei pe cazul acesta şi v-aţi lămurit.

Ce se întâmplă în presa românească e, desigur, o dramă. Dar una românească, un „D’ale carnavalului“ în care curg ameninţările cu vitriol, dar mulţi nu se tem, că nu au la vedere faţa, ci doar o mască. Să fim calmi: Robert Turcescu nu riscă nimic, vedeţi aici (http://romaniacurata.ro/turcescu-risca-puscaria-pentru-ca-a-marturisit-ca-a-fost-ofiter-acoperit-sau-basescu-daca-deconspira-un-ofiter-acoperit-ce-spune-legea/), doar reputaţia, şi nu ştiu cine mai vedea la el vreo urmă din jurnalistul care a fost altădată sau îi mai atribuia reputaţia defunctului. Unii oameni de la noi sunt aşa de cinici că nu mai pot concepe nici la alţii misticismul, dar la Robert e de conceput, el era prieten cu Dan Puric. Nimic nu e deci out of character, iar cei care se străduie să spună că totul e o făcătură au interesul să o facă, sunt complicii. De păcat sigur că e păcat, dar e păcat că a făcut-o, nu că a mărturisit, asta e bine! Înglodarea asta a presei a început de foarte mult timp, recuperarea controlului pierdut în anii ’90: să nu uităm că prima judecată etică a Clubului Român de Presă a fost contra Ancăi Toader, care e azi cea care-i învaţă jurnalismul etic pe ziariştii BBC din toată lumea. Cei adunaţi acolo, Cristoiu, CTP, Horia Alexandrescu, chiar şi unii care azi ar vrea să facă uitat că au fost (îi trec cu vederea), au vrut să împiedice crearea de către Anca, sprijinită de mine, a unor alte standarde şi valori, a unei prese cu o dublă calitate, autonomă şi obiectivă, că astea nu merg neapărat şi întotdeauna împreună. Comunitatea redactorilor-şefi de presă din România era în majoritate controlată de servicii, vechi şi noi, de la crearea Clubului Român de Presă, original al lor. Şi în anul 1998, şi apoi în anul 2004, şi în anul 2006, kompromatele importante erau plănuite şi agreate în grup închis, indiferent de patronat. Pentru acei ani am dovezi. Cum e azi deducem din faptul că presa e mult mai slabă economic, că presa cu finanţare transparentă a căzut sub zece la sută şi, da, de asta mă interesez de Klaus Johannis, că am observat că se înţeleseseră contra lui. Pentru că prima sarcină şi cea mai importantă a acestor oameni este controlul liderilor, să nu se ridice nici o autoritate nevalidată de ei. Dacă atacă ei în haită pe unul trebuie să fie pentru noi garanţia de calitate.

Totul e despre putere şi încercarea de a controla piaţa de putere, să nu se ridice nimeni neşantajabil. Viaţa publică e populată cu pseudoactori, care par uneori mari şi tari, dar cine a avut ca mine ocazia să îi verifice în diferite momente ştie că nu sunt autonomi, că la rigoare sfoara va fi trasă. Nu e ciudat că, deşi avem campanie şi ai zice că au de ce să se ocupe, de vreo câteva săptămâni curgeau atacurile contra grupului de oameni din jurul României Curate, Cătălin Tolontan, Moise Guran, Mihai Goţiu? Că doar ei nu candidează la nimic. Da, dar gruparea lor e periculoasă, gruparea lor îi pune pe gânduri, atâţia oameni autonomi la un loc nu au mai văzut ăştia de mult, cine ştie ce urmărim, ce planuri avem, unde o să întoarcem campania când le va fi lor lumea mai dragă etc… Ei cred că noi ne ţinem de conspiraţii lucrative cam ca ei, nu că ne-am adunat că în deşertul ăsta e nevoie uneori să mai creezi un punct de reper. Şi da, ai zice că au altele mai bune de făcut, dar cine a urmărit în ultimii ani a văzut că nimic nu e sub demnitatea lor, inclusiv crearea unui contra-SAR, ca să fie siguri că nu fac eu ce vreau cu cel original, că în 2004 a fost mare spaimă ce şi cum poate face o organizaţie neguvernamentală condusă inspirat, repede s-a dat ordin de recuperare. Scriu despre un tânăr pe aici că e viitor lider? Imediat pe el, care poate fi compromis, bine, care nu, e cooptat – acum vreo doi ani un fost student de-al meu pentru care aveam toată afecţiunea şi în care îmi puneam un pic de speranţe a trebuit să facă drum la SIE când ONG-ul lui nu mai avea resurse şi, odată binecuvântarea luată, a fost reciclat pe Republica Moldova, iar de atunci e prosper. Cine crede că ONG-urile aplică la servicii în vreo ţară civilizată ca să le fie aprobate granturile să îşi bage capul sub robinet. Dar la noi aproape că nu poţi lucra în externe, nici ca oengist, dacă nu ai livret. Vă rog, numiţi-mi dvs. un comentator de politică externă din România ale cărui venituri nu sunt suplimentate de SIE. Dacă ne străduim împreună, poate găsim vreo doi, mai mulţi nu. Iar unii, cei care tronează în emisiuni, sunt colonei de-a dreptul, sau locotenent-colonei, pardon.

Care e rolul acestor oameni? Să controleze piaţa de opinie publică, să nu permită ridicarea unor lideri neşantajabili, să manipuleze la anumite subiecte-cheie, punând umărul la împiedicarea unor evoluţii. Cum ajung să fie recrutaţi? Nevoia, şantajul, lipsa de resurse alternative, multă lume are puncte slabe; pe lângă faptul că românul e fomist, el mai e şi ambiţios, frustrat, orgolios, vrea lucruri pe care nu şi le poate permite, credit pe care nu îl merită etc. Aşa începe. După aceea faptul că ai dat cu subsemnatul devine cea mai bună unealtă de şantaj, e exact ca şi cu Securitatea, o dată să faci păcatul şi te au pentru totdeauna.

Hai să luăm rezultatele, la rând. Avem o opinie publică. Cine sunt stâlpii ei, cărora nu le mai ajung canalele, şi cum comentează ei breşa creată? Ion Cristoiu: „Ofiţerul acoperit nu merge la casieria unităţii pentru a primi bani, salariul împreună cu fluturaşul, din simplul motiv că s-ar trăda faţă de casieră! … Robert Turcescu face un joc operativ. … în strânsă legătură cu mult discutata chestiune a ofiţerului acoperit printre candidaţii la prezidenţiale“. Cristian Tudor Popescu: „Şi dacă e ofiţer acoperit, ce? Simplul fapt că eşti ofiţer acoperit al unui serviciu de informaţii într-o ţară democratică a UE constituie ceva rău? Că un delict nu constat în niciun caz“. Ondine Gherguţ: „Acţiunea a fost pregătită din timp … de Gabriel Oprea, pe atunci fost ministru al Apărării, care l-a promovat pe Robert Turcescu la gradul de colonel, deşi un ofiţer acoperit nu este înălţat în grad prin Monitorul Oficial. Cu alte cuvinte, PRIMUL care l-a deconspirat a fost GABRIEL OPREA! Robert a fost luat prin surprindere şi a negat vehement (conform regulamentului pe care trebuie să-l respecte un ofiţer acoperit) că ar fi CERUT să fie colonel MApN! … În Occident mulţi jurnalişti sunt ofiţeri acoperiţi pentru siguranţa ţării lor, iar Robert a fost ofiţerul ARMATEI, nu al Poliţiei mafiote!“. Dan Tapalagă: „Contează prea puţin dacă Robert Turcescu execută un ordin pentru a se implica în jocul lui Băsescu sau dacă a cedat nervos, sub presiune sau şantaj, recunoscându-şi dubla comandă în faţa unei iminente deconspirări. Ambele variante mi se par la fel de grave. Nu-mi pasă nici dacă Turcescu blufează, în sensul că n-a fost în realitate ofiţer acoperit“.

Nu e de râs. E de plâns. Ce i-a scos însă din minţi pe toţi în lunile astea, de se dau aşa pe faţă? Prezidenţialele, evident. Se termină o epocă. Băsescu, care era un mare manipulator al sistemului, pe care nu l-a creat el, pleacă. Pleacă di granda, adică după ce şi-a sacrificat doi ofiţeri acoperiţi, reciclându-i, printre altele, prin poziţii de prim rang, cum ar fi, de exemplu, şefia administraţiei prezidenţiale sau conducerea Guvernului, iar acum strigă că un ofiţer acoperit care nu e de-al lui încearcă să ajungă preşedinte. Păi, cum spun şi comentatorii de mai sus, şi ce? Doar aceşti informatori care au luptat cu agenturili externe prin studiouri TV sau în serviciul public cu eroism sunt patrioţi, de ce să nu vină unul preşedinte? Dl Meleşcanu, numit de Băsescu la SIE, deşi a fost diplomat înainte de 1989 şi deci avea grad mare, e şi el de părere că riscul e prea mare să vină vreun neavenit alegerile astea (sau să fie scos din cursă cine trebuie) şi brusc lasă serviciul baltă şi se înscrie pe faţă în cursă, sprijinit de Octav Cozmâncă şi colonelul Dogaru (vedeţi pe România Curată). Dl Meleşcanu fusese numit în scopul de a-l ambarasa pe Crin Antonescu, un om din afara sistemului, atacat feroce nu pentru lipsa lui de calităţi, ci mai ales pentru că nu era din sistem. Ascensiunea lui prezidenţială, ca şi cea a succesorului său, Klaus Johannis, sunt de neconceput.

Hai să încercăm să stabilim, cât se poate cu lucrurile oculte, care e amplitudinea fenomenului şi cine trage, de fapt, sforile. Că poate să pară din ce am spus mai sus că e un centru unic de comandă etc. În ce priveşte amplitudinea, luaţi bugetul de salarii al serviciilor (mie mi l-a arătat un finanţist). Suma (care e publică) este disproporţionată la numărul de angajaţi (şi el public): diferenţa, enormă, este onorariul miilor de angajaţi secreţi de pe teritoriul României, şi care vedem că nu sunt plasaţi pe la vânzări armament sau nucleare, ori comunitatea islamică, ci
prin presă, unde fac manipulări, nu muncă de informaţii, cheltuind bani care mai bine mergeau la spitale sau şcoli. Chiar să nu îţi pui întrebarea de ce sunt mai mulţi bani de salarii la servicii decât la Sănătate, iar asta după „reforma statului“ făcută de Băsescu şi Boc? Şi de ce despre asta nu se scrie aproape deloc? SRI, SIE, STS, SPP şi serviciul de la Interne, al cărui nume nici nu-l mai ştiu de câte ori l-au schimbat, au, la o primă vedere, peste 15.000 de agenţi secreţi, o cifră destul de mare în timpurile în care armatele sunt profesioniste şi se presupune că ne bazăm pe oameni puţini şi ultraspecializaţi, nu pe ziarişti recrutaţi din 1990 încoace. Ne rămâne să sperăm că partea de kompromat, adică de trafic de influenţă, e başca, adică nu afectează partea de funcţionalitate profesională, că suntem în NATO şi Europol şi dacă nu performam pe acolo auzeam. De fapt, performăm binişor, ca şi în diplomaţie, unde, deşi plin de clienţi politici, tot există o structură profesionistă care se ţine. Deci kompromatul e superstructura, pe care orice şef de serviciu, sprijinit de un preşedinte în sfârşit civil, dacă am avea norocul să alegem unul, o poate frumuşel curăţa, iar asta va ajuta serviciile în munca lor şi ne va scoate din ziare ce am tot avut în utimul an, promovarea şefilor de servicii secrete ca potenţiali candidaţi la preşedinţie. La ce ajută, spre exemplu, existenţa organizaţiei-fantomă a lui Cumpănaşu (alt speriat care spune că mărturisirea lui Turcescu nu e autentică), prin care MAI îşi cerne o parte din fondurile europene, şi cum ajută la performanţa serviciilor crearea de pseudosocietate civilă de către agenţi acoperiţi şi canalizarea fondurilor cvasipublice pe la ei? Nu m-o ajuta pe mine imaginaţia: daţi-mi un exemplu. Aşa cum Băsescu vorbea doar cu Turcescu, şi Maior sau Meleşcanu dădeau interviuri doar la ai lor – destul să luăm lista şi mai eliberăm nişte oameni din sclavie, deşi nu ştiu dacă or să ne mulţumească.

Întrebarea fundamentală după cea despre cum afectează organizarea asta informală performanţa serviciilor (şi e clar că nu în bine, pentru că manipularea opiniei publice şi controlul liderilor nu fac parte din misiunea lor constituţională) este cine este principalul, care trage sforile, şi cine agentul. Teoria Antenei 3 este că Băsescu. Teoria mea este mai subtilă. În decursul timpului, mai mulţi preşedinţi au venit cu ideea de a reforma serviciile şi au cedat tentaţiei irezistibile de a le folosi, tocmai pentru că sunt netransparente şi dincolo de controlul democratic. Ca să le folosească mai bine, şi-au angajat acolo propriii oameni, dar nu i-au putut, decât în rare ocazii, elimina pe cei recrutaţi de predecesori. Mulţi dintre agenţii de influenţă recrutaţi căutau o rentă publică, un salariu, o promisiune de avansare în slujba lor civilă (unde, ce să vezi, chiar se avansează mai repede pe calea asta, mai ales în presă, de asta sunt atâţia redactori-şefi de care nu a auzit nimeni). În interiorul agenţiilor există antreprenori-şefi, nu neapărat şefii, care urmăresc anumite interese, unele ale agenţiei, altele ale clasei spionilor, altele personale. Ei negociază cu oamenii politici, fie îi şantajează, fie sunt şantajaţi, şi îşi pun agenţii la lucru, pentru discreditarea ori ajutarea politicienilor sau oamenilor de afaceri, după caz. Principalul şi agentul nu sunt deci mereu aceiaşi, nici centrul de comandă unic, Băsescu a fost pur şi simplu pocheristul-şef, unul mai talentat ca alţii să joace cărţi cu sistemul, pe care l-a încălecat decisiv după ce sistemul a vrut să-l doboare, făcându-l scăpat pe Omar Hayssam. Dar calea de a schimba sistemul, nu doar de a-l folosi, nu a găsit-o, sau nu a căutat-o. Şi acum, când controlul lui slăbeşte, când la comenzile lui apar contrareacţii, vedem diverşi alţi antreprenori cum se ridică.

Marele absent este însă Parlamentul, ceea ce arată natura superficială a democraţiei noastre. Parlamentul ar putea lua bugetele, ar putea cere listele, ar putea revizita legile evident proaste care permit acestui germene ocult să cangreneze politica şi opinia publică. Dar, având în vedere cum a fost filtrată ani de zile avansarea politicienilor, câţi civili reali, câţi oameni autonomi sunt în Comisia de supraveghere a serviciilor secrete? Vă las cu întrebarea asta, la care previzibilul răspuns îl veţi avea văzând cum gestionează scandalul ofiţerilor acoperiţi în săptămânile ce vin membrii acestor comisii parlamentare.